Cum a ajuns Bucureștiul, de la un sat amărât din mlaștină, capitala țării. Adevărul despre întemeierea „Micului Paris”

Bucureștiul a evoluat în mod fenomenal de la o adunătură de colibe din mlaștinile Dâmboviției la capitală a Valahiei și mai apoi a Regatului României. Secretul stă, spun specialiștii în schimbările de politică externă și economică a domnitorilor Țării Românești, închinați turcilor. 

Bucureștiul de la 1789 Foto: wikipedia

Bucureștiul este în prezent capitala României, dar și cel mai mare municipiu din țară, ca număr de locuitori (2,4 milioane în zona metropolitană). În plus, la nivel european se află în mai multe topuri, la nivelul capitalelor continentale, atât ca PIB pe cap de locuitor, dar și ca siguranță în mediul urban (față de capitale precum Paris, Londra sau New York).

Pentru mulți români, Bucureștiul pare să fi fost dintotdeauna inima urbană a României, locul unde se dă ora exactă în multe domeni și unde destui cetățeni din provincie vin pentru un trai mai bun sau mai multe oportunități. Ei bine, Bucureștiul a dobândit această faimă doar de un secol și jumătate, după unificarea Principatelor Române și eforturile reformatoare ulterioare ale lui Cuza și Carol, care au reușit să transforme târgul de pe Dâmbovița într-o capitală europeană, cu un renume aparte.

La finele secolului al XIX-lea și începutul celui următor a fost numit „Micul Paris”, datorită vieții sale flamboaiante, culturale, boeme, cu influențe arhitectonice și comportamentale care aduceau aminte de capitala Franței. Începuturile Bucureștiului au fost, însă, cât se poate de modeste, cu adunături de colibe prin mlaștinile Dâmboviței și saivanuri pentru stâni, în buza pădurilor dese care dominau acum câteva secole în locul cartierelor de astăzi ale Bucureștiului. Se poate spune că mai degrabă dorința turcilor de a controla principatele politic și economic a transformat Bucureștiul într-un târg important și capitală de principat. Bucureștiul a fost locul în care valahii au deschis larg băierele comerțului românesc către lumea otomană și locul unde moravurile, obiceiurile și importurile balcanice și-au dat întâlnire.

O adunătură de sălașuri de prin mlaștinile Dâmboviței și un cioban îndrăgostit

Dacă un bucureștean get-beget s-ar întoarce în timp cu șapte secole, probabil ar fi absolut șocat de ceea ce ar vedea. În locul cartierelor, mall-urilor, parcărilor, magazinelor, stadioanelor și oceanului de autoturisme care invadează străzile, ar vedea doar o câmpie întinsă brăzdată de Dâmbovița, zone mlăștinoase, păduri dese și câteva ochiuri de apă. Cercetările arheologice arată că pe teritoriul de astăzi al Bucureștiului au locuit tot felul de comunități umane, încă din paleolitic.

Sub cartierele sau suburbiile de astăzi ale Bucureștiului, precum Glina, Pantelimon, Dealul Spirii, Dudești sau Tei s-au găsit numeroase vestigii din neolitic, prezența unor așezări întinse pentru acea vreme. De altfel, au fost și definite câteva culturi arheologice specifice pentru acea perioadă, precum Dudești (neolitic) și Tei (epoca bronzului). Pe teritoriul de astăzi al Bucureștiului au trăit și comunități de fermieri neolitici aparținând faimoaselor culturi Boian și Gumelnița. Ulterior, au fost descoperite vestigii ale unor comunități din epoca bronzului și chiar din epoca fierului, specifice triburilor getice. Rând pe rând, pe acest teritoriu au trăit populații de sinteză, goto-geto-sarmatice și ulterior comunități romanizate. În Evul Mediu, odată cu formarea poporului român, au apărut sate în zone care astăzi se numesc Pipera, Bucureștii Noi, Crângași, Giulești, Lacul Tei sau Pantelimon.

Chiar pe locul unde se află astăzi Pantelimonul se afla o pădure deasă și întinsă, din care astăzi a mai rămas doar o parte. Practic, erau așezări de mică dimensiune, sărăcăcioase, formate din grupuri de bordeie cu cuptoare de gătit. Cel puțin asta arată descoperirile arheologice. Unele povești și legende spun că prin zonă și-ar fi făcut sălaș și câteva comunități de ciobani. Așa s-a născut și cea mai faimoasă legendă privind întemeierea Bucureștiului, care îl are ca protagonist pe Bucur, un cioban care a avut mari bătăi de cap cu tătarii.

Cel puțin asta arată una dintre cele mai romanțate și ficționale variante ale legendei, scrisă de Dumitru Almaș. Mai precis, tătarii obișnuiau să prade așezările din zona Dâmboviței și luau ciobanilor oi, berbeci, argați, ce prindeau. Într-o iarnă, tătarii ar fi răpit-o chiar pe fiica ciobanului Bucur. Acesta pleacă în căutarea fetei împreună cu ajutoarele și câțiva câini. I-au ajuns tocmai la Nistru, iar tătarii s-au înecat. Fata a reușit să scape. În povestea lui Almaș, Bucur s-a întors cu fata acasă. Pentru a feri stâna și satul care a început să se formeze în jurul ei, Bucur a ridicat o palisadă. Ulterior, populația a crescut, iar satul a devenit curând târg. Și s-a numit București, după numele lui Bucur.

Un sat lângă o veche fortăreață valahă

Evident, ciobanul Bucur este doar un personaj de legendă. La fel și aventurile sale. Povestea a fost pentru prima dată consemnată de scriitorul sas Johann Filstich, care în anul 1728 a menționat că numele orașului București „provine de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat  mai apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică București”.

În alte variante, Bucur era haiduc. În toate variantele este personaj folcloric, legendar. Din punct de vedere arheologic și documentar, Bucureștiul a fost pentru prima dată menționat într-un document din anul 1459, din timpul lui Vlad Țepeș. Apare chiar cu numele de București. Unii sunt de părere că Bucureștiul s-a format ca târg în jurul unei fortificații ridicate încă din timpul lui Mircea cel Bătrân, cunoscută drept Cetatea Dâmboviței. De exemplu, în 1410, Mircea cel Bătrân o numește „cetatea noastră”. Propriu-zis, Bucureștiul a fost un sat amplasat pe malul Dâmboviței, în apropierea unei curți fortificate, numită, cum am văzut, de Mircea cel Bătrân „cetatea noastră” și ulterior „Cetatea Dâmboviței”.

Vlad al III lea Țepeș Foto: wikipedia

Satul se afla la est de cetatea fortificată, construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În timp, satul a crescut ca populație și importanță și a devenit târg. Cetatea Dâmboviței a fost ridicată din motive strategice, pe malul râului cu același nume. Era un punct de supraveghere a drumului comercial care lega Târgșorul de Giurgiu, dar și o bază fortificată pentru atacurile la sudul Dunării. Practic, Cetatea Dâmboviței a fost transformată în reședință de iarnă pentru Vlad Țepeș, cel care a consolidat-o semnificativ între anii 1458 și 1459, pe locul unui mai vechi nucleu fortificat atribuit, așa cum am precizat, lui Mircea cel Bătrân. Vlad Țepeș ajunge să prefere Bucureștiul Târgoviștei.

Era mult mai aproape de Dunăre, iar voievozi întreprinzători ca Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș o găseau potrivită pentru incursiunile peste Dunăre în teritoriile otomane. „Cetatea Bucureşti a fost în general văzută ca obstacol demn de luat în seamă prin relieful inundat, cu multe ostroave şi insuliţe, în faţa invaziei turceşti, sau că Mircea I urmărea prin asta apărarea hotarului dinspre Dunăre”, preciza dr. Lelia Zamani în „Apariția și numele Bucureștiului între adevăr și legendă”.

Cum a devenit Bucureștiul capitala Valahiei

Inițial, prima capitală a Valahiei a fost Curtea de Argeș, acolo unde își aveau reședința Basarabii și, probabil, înaintașul lor Seneslau. Ulterior, în 1418, capitala a fost mutată la Târgoviște, un târg foarte important. Târgoviște se afla într-o zonă mai ferită a țării, oferind un refugiu mai bun și o bază militară stabilă în fața pericolului otoman în creștere.

Cel care a mutat capitala la Târgoviște, domnitorul Mircea cel Bătrân, a înțeles importanța unui centru fortificat și a început construcția și extinderea primei Curți Domnești, transformând orașul într-un bastion de apărare. Totodată, Târgoviște era un important nod de comunicație și un târg aflat la intersecția unor rute comerciale majore care legau Transilvania de Dunăre și de centrul Munteniei. În 1403, Mircea cel Bătrân a acordat privilegii comerciale importante negustorilor din Polonia și Lituania, stabilind ca vama să se plătească într-un singur loc – la Târgoviște, ceea ce a stimulat enorm economia locală. Practic, așa cum remarca și renumitul istoric român P.P. Panaitescu, stabilirea capitalei reflecta realitățile politice și economice ale vremii. Mircea cel Bătrân, fiind în conflict cu otomanii, dar nesupus lor și legat economic și politic de Ungaria și Polonia, a stabilit capitala la Târgoviște.

Motivele sunt evidente. Pe de o parte, era un bastion de apărare antiotomană. Ca să ajungă la ea, turcii trebuiau să străbată un teritoriu ostil, unde puteau fi hărțuiți, înfometați, însetați, otrăviți și așa mai departe. De cealaltă parte, Târgoviștea servea ca centru comercial în relația cu brașovenii, sibienii și negustorii lioveni. Se afla mai aproape de granița cu Transilvania pentru a servi acestor interese economice.

„O capitală nu se mută, nu trebuie mutată, printr-o hotărâre administrativă, înainte să se ţină seama de complexul de influenţe economice şi demografice care fac să se adune într-un anume loc populaţia mai numeroasă, atrăgând după dânsa şi autoritatea centrală. Capitalele sunt alese din motive economice, în primul rând, sau strategice, acolo unde se încrucişează drumurile de negoţ, unde e centrul regiunilor de producţie şi se adună în chip natural populaţia, sau în centre supravegheate, unde se poate supraveghea ţara”, era de părere istoricul Petre P. Panaitescu.

Mircea cel Bătrân Foto: wikipedia

Ulterior, în timpul lui Vlad Țepeș, Bucureștiul, un sat devenit târg în jurul Cetății Dâmboviței, a început să fie preferat. Era mai aproape de Dunăre și se afla în apropierea unor codri deși. În plus, era protejat de mlaștinile Dâmboviței. Bucureștiul apare deja ca o a doua reședință domnească în vremea lui Vlad Țepeș.

„Istoricii socotesc că domnul care a mutat capitala ţării pe malurile fericite ale Dâmboviţei a fost Radu cel Frumos, supus al turcilor şi luptător împotriva Moldovei lui Ştefan cel Mare. Cercetând vechile hrisoave slavone ale domnilor munteni din aceste vremi, am aflat, însă, că pe nedrept i se atribuie frumosului Radu titlul de părinte al capitalei noastre, ci adevăratul părinte nu este altul decât cruntul făcător de dreptate, Vlad Ţepeş. Cel dintâi act domnesc cunoscut în istorie datat din scaunul ţării Bucureşti este de la Vlad Ţepeş, din 20 septembrie 1459, după care urmează altul, din 10 februarie 1461, dat din acelaşi oraş“, adăuga același P.P. Panaitescu.

București în secolul al XVIII lea Foto: wikipedia

Așezarea unei curți domnești a favorizat comerțul, apariția de ateliere meșteșugărești și, cel mai important, a unei mănăstiri, precum Snagovul, și a unei biserici. Conform specialiștilor, Bucureștiul se afla la confluența dintre pădure și câmpie, devenind un important vad comercial.

„Avea o organizare municipală autonomă, după chipul comunelor din Apus, cu un consiliu ales de târgoveţi, în frunte cu un judeţ şi cu 12 pârgari (Bürger), dar şi cu pârcălabul, reprezentantul domniei. Târgul avea şi drept de a lua vamă, care era a domnului: o vamă mică, pentru trecerea căruţelor cu marfă şi o vamă mare, pentru desfacerea produselor în târg (...) Aşadar, pentru ca un oraş să fie înfloritor, trebuia să fie la mijlocul unui drum comercial, punct de trecere şi, în acelaşi timp, de desfacere a mărfurilor în iarmaroc. Un astfel de centru, dacă era proprietatea domniei, avea privilegiul de bâlci şi de organizare autonomă. Situaţia înfloritoare era condiţionată de aşezarea la mijloc, între centre de producţie diferită sau de drumuri de comerţ, ca să poată veni negustorii din ţinuturi deosebite, să cumpere şi să vândă“, preciza istoricul Petre Panaitescu.

Din acel moment, Bucureștiul a început să se dezvolte tot mai mult. Radu cel Frumos, cel care a urmat la domnie după Vlad Țepeș, a abandonat Târgoviștea definitiv pentru București. Două secole mai târziu, în 1659, Bucureştiul devine, oficial, capitala Ţării Româneşti, sub domnia lui Gheorghe Ghica.

Capitala impusă valahilor de turci

Există și bănuiala că otomanii au fost cei care au încurajat sau mai degrabă au impus mutarea capitalei de la Târgoviște la București. După moartea lui Mircea cel Bătrân și începutul anarhiei provocate de luptele pentru tronul Țării Românești, controlul otoman s-a instalat tot mai mult în țară. Încă din timpul lui Mircea, Valahia devenise vasală a otomanilor. Dar tot mai mulți pretendenți cereau ajutorul turcilor și se închinau sultanului, numai să primească tronul. Așa că otomanii au început să emită tot mai multe pretenții și să-și impună voința în fața pretendenților slugarnici și slabi.

Bucureștiul era mai accesibil otomanilor decât Târgoviștea. Era mai aproape și, în plus, servea intereselor comerciale otomane. Despre Radu cel Frumos se poate spune că este domnitorul care a mutat capitala Valahiei la București pentru a fi mai aproape de protectorii săi otomani, fiind un voievod total închinat lor.

Întâmpinarea prințului de Saxa Coburg, la București Foto: wikipedia

Pe scurt, reflecta noua orientare politică și economică a Valahiei. Bucureștiul răspundea noilor realități comerciale cu porturile dunărene și otomanii. Ulterior, domnitorul Mircea Ciobanu, în timpul domniei sale, ridică un palat domnesc numit mai târziu Curtea Veche.

Se construiesc noi biserici, ateliere meșteșugărești și zone de târg. Ulterior, Bucureștiul se va dezvolta tot mai mult. Originea numelui său a generat numeroase discuții la nivel academic. În 1781, călătorul Franz Josef Sulzer considera că numele provine de la „bucurie, bucuros, a bucura”. În secolul al XVII-lea, Bucureștiul se întindea deja pe ambele maluri ale Dâmboviței, în partea de vest ajungând până în zona de astăzi a Cișmigiului, iar în est până la intersecția Căii Moșilor cu Hristo Botev.